Înapoi în timp
Cele mai vechi mărturii arheologice atestă prezenţa
omului în aceste locuri încă din paleoliticul superior şi neolitic.
Comunitatea tracică din epoca bronzului (atestată la Sighet, Călineşti
sau Săpânţa) a dezvoltat strălucita cultură Suciu de Sus şi a creat o
veritabilă civilizaţie a lemnului.
Romanii nu au cucerit această regiune, astfel că
Maramureşul a rămas în sec. 2 şi 3 p. Chr. în afara Daciei Felix, deşi a
păstrat intense legături economice şi spirituale cu acestea, după cum o
dovedesc descoperirile arheologice de la Călineşti, Ieud sau Giuleşti.
Primele atestari documentare despre Maramureş datează
din anii 1199 şi 1231, când, în diplomele maghiare de danie, ţinutul
este amintit fie ca Maramurus, Maramorisio, ca în 1299 sa apară "terra
Maramorus" - "Ţara Maramureşului".
Voievodatul Maramureşului şi cnezatele de pe Iza
(Cuhea, Dragomireşti, Moisei) şi de pe Mara au rămas independente până
în sec. 14, în faţa năvălirilor tătare şi incercărilor de catolicizare
de către regalitatea maghiară.
Remarcat pentru vitejie în bătăliile contra
tătarilor, lui Dragoş Vodă i s-a încredinţat de către Ludovic I de Anjou
conducerea teritoriului eliberat din Moldova, organizat într-o "marcă
militara" (1352 - 1353), considerată ca "primul descălecat" al Moldovei.
Bogdan din Cuhea, cel mai stralucit voievod al
Maramureşului, "infidelul notoriu" al regalităţii maghiare, păzitor mai
bine de cinci ani a drepturilor românilor la glie, credinţă, limbă şi
port, a trecut munţii detronându-i pe urmaşii lui Dragoş, vasali ai
regalităţii, întemeind statul feudal independent Moldova, în anul 1359.
După moartea sa, în 1365, Bogdan a lăsat moştenire o Moldovă
independentă şi o dinastie - a Muşatinilor.
Românii din Maramureş au participat la răscoala
antihabsburgică iniţiată de Francisc Rakoczi II (1703 - 1711), pentru
cucerirea oraşului Baia Mare remarcându-se faimosul haiduc şi oştean
Grigore Pintea, ucis în 12 august 1703 în bătălia de la poalele cetăţii.
Printre iniţiatorii mişcării memorandiste din 1892 şi
a mobilizării românilor la realizarea Marei Uniri s-au aflat George Pop
de Băseşti (1835 - 1919), fost preşedinte al Partidului Naţional Român
şi al Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, iar
părintele greco-catolic dr. Vasile Lucaciu (1852 - 1922) supranumit
"Leul de la Siseşti" pentru dârzenia sa în susţinerea drepturilor
românilor de a se uni cu ţara.
Şi în perioadele de după 1918, în timpul perioadei
hortyste de după 1940, în anii de război şi de reconstrucţie postbelică,
de comunizare forţată şi dictatura ceauşistă, de tranziţie acum la o
societate democratică, oamenii acestor locuri nu s-au lăsat biruiţi de
greutăţi şi dificultăţi, asigurând conţinuitatea creaţiei istorice.
Geografie
Depresiunea Maramureş şi zona montană înconjurătoare
(Ţara Maramureşului) se suprapune peste jumatătea nordică a actualului
judeţ Maramureş.
Această regiune are o suprafaţă de aprox. 3400 kmp
constituind jumătatea de nord a judeţului Maramureş. Cei aproape 225,000
locuitori ai zonei sunt grupaţi în 5 oraşe (Sighetu Marmaţiei, Vişeu de
Sus, Borşa, Dragomireşti şi Săliştea de Sus) şi 56 sate, grupate în 30
de comune. Cel mai mare centru urban este Municipiul Sighetu Marmaţiei
(44 441 locuitori), situat la confluenţa râurilor Iza şi Tisa, centru
polarizator al regiunii şi capitala simbolică a Ţării Maramureşului.
Proporţia de populaţie rurală este de cca. 50% din totalul acestei zone.
Satele au diferite mărimi, de la câteva sute de locuitori până la
maximum 13.000 locuitori.
La nivelul judeţului Maramureş de astăzi, populaţia
este alcatuită din români (81%), maghiari (10,5 %), ucraineni (6,8 %),
rromi (1,3 %), germani (0,6 %) ş.a.
Depresiunea Maramureş şi zona montană înconjurătoare
este un spaţiu unitar, bine individualizat în peisajul natural şi uman
Carpatic, situată în extremitatea nord vestică a României, la graniţa cu
Ucraina, în apropierea paralelei 47'55" latitudine nordică şi a
meridianului 23'55" longitudine estică, deci foarte aproape de centrul
geografic al Europei.
Depresiunea este mărginită de Munţii Maramureşului,
Rodnei, Ţibleş, Gutâi, Igniş fiind ca suprafaţă cea mai mare depresiune
montană din România (75 km lungime şi 20 km lăţime). Pe crestele
munţilor din jur iarna durează până în luna mai. Caracteristice acestei
zone (ca de altfel întregului lanţ al Carpaţilor Orientali) sunt
resursele hidrominerale (peste 100 de izvoare), de borcut, în special lângă Baia Borşa, Vişeul de Sus, Sapânţa, Băiuţ şi Poiana Botizii.
Zona este deosebit de bogată în elemente etnografice
şi folclorice. Numeroase obiceiuri şi meşteşuguri tradiţionale s-au
păstrat vii până în ziua de astăzi, ceea ce dă Maramureşului titulatura
de Muzeu Viu al unei civilizaţii Carpatice unice. Arta populară
este conservată într-o formă specifică acestei zone: case şi porţi din
lemn, unelte, ceramică, biserici de lemn, obiceiuri populare. Sunt
inventariate peste 200 de monumente de arhitectură populară, în special
în zonele Moisei, Botiza şi Săpânţa. Extrem de originale sunt satele
situate pe văile Izei, Marei, Vişeului şi Tisei care formează un
adevarat muzeu în aer liber. Unic în lume este Cimitirul Vesel din satul
Săpânţa.
La nivel de judeţ, se găsesc 8 muzee, 67 de locuri şi
monumente istorice, 363 monumente de arhitectură şi 13 zone istorice
situate în oraşe şi sate.
Locase de cult
În Ţara Maramureşului există peste 50 de biserici din
lemn, care dau specificul zonei. Chiar dacă biserici din lemn există şi
în Munţii Apuseni sau alte părţi ale Transilvaniei şi Carpaţilor, cele
din Maramureş sunt d.p.d.v. turistic probabil cele mai importante. Între
acestea, 8 (de pe întreg judeţului Maramureş) au fost include în lista
monumentelor din patrimoniul UNESCO.
- Cea mai veche este Biserica Bâlcului din Ieud (Biserica din Deal), construită în anul 1364.
- Cea mai înaltă este biserica Mănăstirii Săpânţa –Peri, care se pare că este cea mai înaltă din lume (75 m).
Cele mai multe asemenea biserici au fost construite
în secolele XVII-XVIII, pe locurile altor construcţii mult mai vechi.
De-a lungul timpului unele dintre acestea au fost distruse de războaie,
dar reconstruite. Atât de mult a fost folosită tehnica cioplitului în
lemn, încât aceasta a ajuns în Ţara Maramureşului la nivel de artă. În
unele sate există câte două biserici din lemn, una amplasată în vale,
numită "Josani" şi alta într-un loc mai inalt, pe un deal, numită
"Susani". În podurile unora s-au păstrat obiecte sau documente foarte
vechi, între care se remarcă Codicele de la Ieud, găsit la Biserica din
Deal Ieud, considerat ca cel mai vechi text în limba română. Fiecare
biserică are legenda proprie, foarte bine ştiută de populaţia satului şi
un trecut plin de evenimente istorice. Pentru construirea lor, s-a
folosit lemn de stejar şi răşinoase din pădurile Ţării Marmureşului. O
biserică tradiţională maramureşeană are următoarele încăperi: pridvorul
sau şatra, pronaosul rezervat femeilor, naosul rezervat bărbaţilor şi
altarul. Multe biserici din lemn păstrează picturi vechi, icoane pictate
pe lemn şi sticlă, cărţi foarte vechi.
